Am zis mai bine eu decât toți - adevărul, nu povestea, camaradului Cătălin Olteanu
“Când am ajuns în Afganistan, m-au repartizat la pază deoarece până am fost dislocat se făcuseră deja echipele de patrulare și cercetare. Dar eu am spus că nu am trecut prin pregătire și nici nu am venit în misiune pentru a sta de pază. Vreau patrulă și cercetare.”
Astfel a ajuns cercetașul Cătălin Olteanu un om care merge pe jos în fața patrulei. Rolul lui ? Să nu ne expună pe noi ceilalți, atacurilor cu dispozitive explozive improvizate. La peste 40 de grade, cu echipamentul care cântărește 30kg, controlează tot ce e suspect în zona de responsabilitate mergând mai mult pe jos decât în mașină.
Pentru cercetaș totul se repetă ca într-o secvență luată din filmul Groundhog Day - Ziua Cârtiței: debarcă, scoate detectorul de metale, scanează metodic la fiecare pas, se îndreaptă spre obiectiv, verifică dacă e ceva suspect și se întoarce la mașină; de zeci, poate chiar sute de ori.
Terenul sterp al Afghanistanului are niște viroage aparent inofensive. Pe timpul sezonului ploios însă, se transformă în torente periculoase care mătură drumul cu tot cu asfalt. Geniștii au făcut ceea ce în engleză se cheamă culverturi, adică niște podețe pe tuburi pentru a canaliza apa. Asta a salvat drumul care e important pentru afghani, dar ne pun pe noi în pericol. Un singur om poate pune numai în câteva minute în acele tuburi canistre cu explozibil așteptându-ne apoi să venim. E o meserie și asta. De-a lungul timpului au fost încercate multe strategii pentru a-i împiedica, dar nici una nu e mai la îndemâna și mai de încredere decât cercetașul debarcat.
Pe partea stângă curge Tarnakul, iar dincolo de acesta, niște livezi de migdali supraviețuiesc cu greu secetei. Oferă însă o acoperire foarte bună. Coroana lor bogată, foarte asemănătoare cu a caișilor și înălțimea joasă ne împiedică să observăm bine ce se întâmplă în acea zonă. Să tot fie 800 poate chiar 1000 de metri până acolo.
Ca să poți controla acea zonă ai două metode. Prima, să tragi în tot ce mișcă, ceea ce în acest război este interzis pentru că nu e normal să pui în pericol tocmai civilii pe care trebuie să-i protejezi. A doua, să treci Tarnakul, ceea ce cu MRAP-urile e aproape imposibil. Sunt mașini destinate să protejeze, nu să fie mobile, sunt mai înalte decât late, iar orice denivelare poate rezulta într-o răsturnare. Ca parte a instruirii din teatru, roll-over drillul a devenit obligatoriu după ce mulți militari și-au pierdut viața amestecați ca bilele de loto în acele cutii de fier.
Cătălin primește semnalul și se îndreaptă către podeț cu pași măsurați și cu ochii scanând cele mai mult de 180 de grade pe care trebuie să le vadă. Caută orice; orice poate indica faptul că acolo e pregătit să explodeze un dispozitiv improvizat: pietre dispuse într-un anumit fel, pământ deranjat într-un anumit mod, plante uscate îngrămădite pentru a camufla aceste indicii, deșeuri de tot felul și mai ales sârme.
Mecanismul e simplu. Trebuie o scânteie ca să produci explozia iar ea trebuie transmisă cumva. Zona asta e renumită pentru dispozitivele care sunt inițiate prin fir. Te gândești ca atâția kilometri de fir de cupru sunt greu de făcut rost. Nu chiar. Fiecare bobină electrică are un astfel de fir, iar în industria morții, e ca în orice industrie: raportul cost beneficiu trebuie optimizat permanent. De ce să folosești tehnologie scumpă când localnicii afghani nu fac nimic, iar timpul lor e foarte ieftin ? De ce n-ar derula unul din ei toată ziua la umbra migdalului, bobine de inducție pentru câțiva bănuți. Are coaliția sau guvernul un job mai bun pentru el ?
Uitându-se în același timp și pe unde calcă, dar și la câteva sute de metri distanță, Cătălin observă un om ascunzându-se după un copac. Sunt mulți în zonă dar de obicei au câteva capre sau oi la păscut; acesta nu.
“Am făcut câțiva pași și m-am întors spre observatorul nostru, să fie atent la el cât timp eu cercetez, apoi m-am trezit aruncat pe câmp, fără cască, cu vesta antiglonț spartă, fără pantaloni, cu arma cu țeava îndoită și nu știam ce caut acolo așa. Apoi am auzit cum se trage. Mă chinuiam să ajung la asfalt și nu-mi puteam deschide ochiul drept; credeam ca e umflat și trece.”
“În permanență a fost conștient de ce i s-a întâmplat, dar și-a păstrat tăria de caracter chiar dacă era clar că în urma deflagrației și-a pierdut un ochi" spune unul din comandanții săi.
Cătălin a fost evacuat medical, iar în spitalul din Landstuhl, după o tomografie, doctorii au văzut cum i-a fost perforat capul prin interior, obrazul, ochiul drept și nasul fiind toate sparte.
“Ca șef de cercetare, răspundeam de viața camarazilor mei. Cum îmi era să vină o soție, copil sau părinte să mă tragă la răspundere pentru că soțul, tatăl sau fiul lor nu mai este? Am zis mai bine eu decât toți.”
Cătălin și-a pierdut un ochi, are pierderi de memorie și proteze de titan, dar plutonul său a putut să continue misiunea; a încasat o lovitură pentru camarazii săi, pentru că el a simțit că asta era datoria lui. Iar acum simte că poate mai mult în Invictus România. Vrea să se pregătească, să se antreneze și poate în viitor să-și reprezinte țara așa cum și-a reprezentat-o în Afghanistan atunci când a fost medaliat de către aliați. Go Cătălin ! Go Invictus !
